Rolul FMI și lozinca eliminării datoriilor externe

În lumina recentelor mișcări de protest din țări înglodate în datorii precum Argentina și Sri Lanka și a unui nivel alarmant al datoriilor atins pe plan mondial (226 trilioane de dolari în 2020), este important să expunem într-un scurt articol problema datoriilor publice și rolul Fondului Monetar Internațional, precum și atitudinea care trebuie adoptată de oamenii progresiști cu privire la lozinca eliminării datoriilor publice.

Datoria publică și colonialismul

Înainte de a trece la investigarea scopurilor Fondului Monetar, trebuie să ilustrăm rolul datoriei publice în cadrul modului de producție capitalist. Redăm un pasaj din Marx:

,,Datoria publică devine una dintre pîrghiile cele mai puternice ale acumulării primitive. Ca o baghetă magică ea înzestrează banii neproductivi cu forţa productivă şi îi transformă astfel în capital, fără ca ei să aibă nevoie în acest scop să se expună dificultăţilor şi riscului, indisolubil legate, de folosirea lor în industrie şi chiar în operaţii cămătăreşti. [..] Dar, în afară de clasa rentierilor trîndavi, creată în modul acesta şi de bogăţia improvizată a financiarilor care au rolul de intermediari între guvern şi naţiune [..] datoria publică a creat societăţile pe acţiuni, comerţul cu efecte de tot felul, agiotajul, într-un cuvînt jocul de bursă şi bancocraţia modernă.”

Marx, Capitalul vol I

Așadar, vedem de-aici că datoria publică a jucat un rol important încă de la apariția capitalismului pe lume, că ea este unul din modurile (chiar unul lipsit de risc sau efort) în care capitalul industrial a luat naștere și că tot pe baza acestor operații cămătărești au fost stimulate aparițiile creditului, speculației, societăților pe acțiuni și comerțului cu polițe, ipoteci și alte efecte. Aceste împrumuturi determină la rândul lor o mărire a impozitelor, ce a dus la început la o rapidă expropriere a țăranilor și mic-burghezilor de la orașe și trecerea lor în rândurile muncitorilor.

            Pe lângă acordarea de împrumuturi ca modalitate de acumulare primitivă, un alt mecanism important ce a stat la baza nașterii sistemului capitalist modern a fost exploatarea la sânge a popoarelor din colonii, de care au profitat din plin țările din Europa de Vest. Coloniile nu numai că au constituit o sursă de avere, dar au ajuns să fie și un reazem al puterii claselor conducătoare din metropole. Marx, care urmărea cu atenție dezvoltarea mișcărilor revoluționare din colonii, remarca atunci când trata problema irlandeză în 1869 că ,,Clasa muncitoare din Anglia nu va putea întreprinde nimic înainte de a fi scăpat de Irlanda… Reacțiunea engleză din Anglia își are rădăcinile în subjugarea Irlandei”. Marx considera de asemenea că o revoluție în China va zgudui Occidentul și va provoca o criză generală.  Odată ce capitalismul s-a dezvoltat și a ajuns la stadiul imperialist la începutul secolului XX, burghezii au putut extrage supraprofituri storcând munca popoarelor din colonii, pe care le-au folosit cu scopul de a corupe o pătură subțire de muncitori prin salarii mai mari, stăvilind cu ajutorul acestora combativitatea majorității muncitorilor ce luptau pentru condiții mai bune de muncă, pentru drepturi politice și pentru socialism. Această pătură subțire denumită ,,aristocrație muncitorească” își găsește azi expresia în rândurile liderilor de sindicate galbene, ce fac tot posibilul pentru a ține nemulțumirile muncitorilor în frâu și a păstra ordinea pentru bunul mers al afacerilor.

            După ce am expus importanța datoriilor publice și a colonialismului pentru dezvoltarea sistemului economic de azi, putem trece la rolul jucat de FMI.

Înființarea FMI

Fondul Monetar Internațional a fost înființat în cadrul conferinței monetare și financiare de la Bretton Woods din luna iulie a anului 1944. Această conferință a consfințit rolul hegemonic, de jandarm internațional, pe care aveau să îl joace Statele Unite ale Americii după al Doilea Război Mondial, ca putere imperialistă ce nu a fost afectată prea tare de război. Prin intermediul livrărilor de armament către țările europene, SUA au reușit să acumuleze în 1949 72-75% din rezervele de aur ale lumii. Conferința a legat dolarul de aur, stabilind un curs fix (35 de dolari pe uncie). Restul monedelor naționale au fost legate de dolar, toate economiile lumii fiind forțate astfel să își mențină cursul fix față de dolar, pe când SUA putea să emită bancnote fără prea mari griji pentru început – căci fiecare bancă trebuia să dețină dolari.


Fondul Monetar Internațional a fost conceput, cel puțin pe foaie, ca o instituție de ajutorare a țărilor lipsite de resurse financiare care doreau să se dezvolte. Încă de la început însă, puterea de decizie în cadrul acesteia a aparținut Occidentului. În primul rând, pentru adoptarea oricărei măsuri era nevoie de 80% din voturi, iar Statele Unite dețineau deja 30% din voturi, având astfel drept de veto.[1] Liderii Băncii Mondiale și FMI nu sunt aleși prin vot, ci sunt nominalizați de către Uniunea Europeană și SUA. Din 1944 și până acum, președintele Băncii Mondiale a fost american, iar cel al FMI european [2]. Puterea de vot în cadrul FMI se bazează pe Produsul Intern Brut al unei țări și gradul de deschidere – cât de important și de lipsit de îngrădiri este sectorul privat în economia acelei țări -, deci este firesc să existe discrepanțe majore încă de la început cu privire la cine își poate impune voința.[3]


Luând în calcul circumstanțele în care a fost creat, Fondul Monetar Internațional nu a avut niciodată în practică scopul de a ajuta țările sărace, ci a constituit un mecanism de exploatare a acestora într-un moment când răscoalele din colonii eliminau rând pe rând dominația directă a țărilor imperialiste asupra lor. Cu ajutorul FMI, exploatarea țărilor asuprite a putut fi menținută chiar și după înlăturarea statutului de colonie pentru zeci de popoare.

Acumularea de datorii și impactul asupra țărilor asuprite


 La jumătatea secolului XX, statistica ne arăta că datoriile țărilor asuprite se dublau odată la cinci ani, ajungând să crească de la 8.5 mld. dolari în 1955 la peste 150 mld. dolari în 1977 [4]. Mai mult decât atât, dominația marilor puteri imperialiste, chiar dacă nu a mai fost directă ca în cazul coloniilor, se menține până în prezent prin intermediul zecilor de lovituri de stat date de aceste puteri pentru a instala guverne marionetă în Africa, Asia și America Latină. De aceea, vedem că ajutoarele oferite de țările imperialiste ajung în buzunarele capitaliștilor autohtoni care simpatizează cu marile puteri în loc să satisfacă nevoile maselor muncitoare. Avem drept pildă refuzul Cambodgiei lui Sihanouk de a mai primi ajutor din partea SUA, căci, după cum a arătat congresul ei național, acest ajutor cădea pe mâna birocraților ce erau lachei ai guvernului american sau putea fi folosit de sectorul privat, dar niciodată de către instituțiile de stat [5]. Firește că Sihanouk s-a numărat printre liderii răsturnați de CIA din cauza unui păcat precum cel menționat anterior. Studiile lui William Blum arată că ajutorul american a fost folosit pentru influențarea alegerilor în peste 30 de țări diferite de-a lungul timpului [6].

Cu cât creșteau datoriile țărilor subdezvoltate, cu atât producția lor era din ce în ce mai mult îndreptată în direcția plății datoriilor. Din cauza acestui lucru, economiile țărilor îndatorate și-au păstrat caracterul unilateral din perioada colonialismului, ajungând să exporte tot aceleași sortimente de materii prime sau produse pe care le dețineau sau le puteau produce deja în abundență – cum ar fi cafea, cacao, orez, zahăr, ș.a.m.d – și nefiind în stare să investească în crearea unor noi sectoare industriale. Mai jos se pot vedea procentele din exporturi care s-au dus pentru plata împrumuturilor și pentru plata dobânzilor la aceleași împrumuturi în 1966 pentru un număr semnificativ de țări [7].

Proporția exporturilor absorbite de plata datoriilor

Dobânda la împrumuturi joacă în mai toate cazurile un rol dintre cele mai importante în a ține țările în lanțurile datoriilor. În acest sens, este instructivă declarația fostului președinte al Nigeriei, Osabanjo: ,,Tot ce am împrumutat până în 1985 sau 1986 a atins suma de 5 mld. dolari și am plătit deja 16 mld., dar ni se spune că mai datorăm încă 28 mld. dolari.”[8].

            Din moment ce multe dintre aceste țări nu își pot plăti datoriile, ele sunt forțate să se împrumute iarăși doar pentru a plăti împrumuturile anterioare și sunt supuse mai departe de către FMI unor așa-zise programe de restructurare, ce implică întotdeauna: concedierea muncitorilor din sectorul public, reducerea bugetului la sănătate, educație și alte servicii sociale, privatizări, creșterea taxelor pe mărfurile necesare maselor, tăierea salariului minim, eliminarea oricăror măsuri protecționiste și deschiderea ușilor pentru pătrunderea capitalului străin – ce duce la ruinarea producătorilor autohtoni. Nu este deci greu de înțeles că restructurarea este înfăptuită în direcția sporirii dependenței statelor de marile puteri imperialiste și aplicării unui model economic neoliberal care va extinde dominația multinaționalelor asupra resurselor lumii și spori concentrarea și centralizarea capitalului. Vom vedea câteva exemple instructive ale activității FMI în cazul crizei din perioada pandemiei și cum măsurile impuse de instituție au provocat moartea a mii și mii de oameni.

Exacerbarea crizei pandemice de către FMI

Conform unui studiu întreprins de Oxfam, 84% (74 din 91) din împrumuturile negociate cu FMI începând din luna martie a anului 2020 vin la pachet cu măsuri de austeritate ce duc la tăierea bugetului sistemului de sănătate în perioada pandemiei și la tăieri sau înghețări de salarii [9].

  • În cazul Ecuadorului, noul împrumut din 2020 a dus la eliminarea subvențiilor la combustibil și reducerea ajutorului de șomaj;
  • Nouă țări, printre care Angola și Nigeria, au fost nevoite să mărească TVA la produsele de primă necesitate pentru popor;
  • 14 țări vor reduce salariile din sectorul public

Cea mai șocantă descoperire a studiului este că 64 de țări cheltuiesc mai mult pentru rambursarea datoriilor decât pentru asistență medicală.

Putem fi siguri de faptul că toate aceste măsuri au lovit mai degrabă masele de oameni ai muncii decât burghezia acelor țări. Pentru a calma însă spiritele îndoielnice, ajunge să dăm exemplul Greciei după criza din 2008, unde, pe lângă multe alte probleme, taxele pentru gospodăriile cu venituri mici au crescut cu 337%, iar taxele pentru bogați au crescut cu..9%![10]

Este eliminarea datoriilor o soluție la scoaterea țărilor asuprite din mizerie?

Să trecem acum la lozinca bine cunoscută în rândul oamenilor progresiști a eliminării datoriei publice pentru țările sărace. Deși am văzut mai sus cum o mare parte din producția acestora e destinată rambursării împrumuturilor, iar programele de restructurare zădărnicesc adeseori încercările statelor subdezvoltate de a își proteja industria și populația, revendicarea privitoare la datorii nu va constitui nicidecum un panaceu pentru toate racilele sociale.

Țările imperialiste se folosesc de numeroase modalități pentru a exploata restul lumii, iar eliminarea datoriilor nu va tăia nicidecum miile de fire prin care economia țărilor asuprite este legată de lanțul imperialist mondial. Ajunge să enumerăm numai câteva din metodele moderne de exploatare imperialistă:

  • Brevete: se estimează că firmele monopoliste din cadrul țărilor imperialiste dețin 97% din toate brevetele [11]. Datorită monopolului pus pe proprietatea intelectuală, în 2016 se estimează că aceste companii au câștigat 328 mld. dolari numai din taxe pentru folosirea tehnologiilor pe care le dețin;[12]
  • ,,Transfer pricing”, fenomen ce desemnează declararea profiturilor unei companii în paradisuri fiscale pentru a evita plata taxelor. În 2009, prin intermediul manevrelor de această manieră, țările asuprite au pierdut 1.1 trilioane de dolari;[13]
  • ,,Brain drain”: din lipsă de oportunități în țările natale, foarte mulți intelectuali aleg să studieze și să lucreze în țările imperialiste;
  • Fluxuri ilicite de capital: prin intermediul persoanelor de legătură din instituții de stat, companiile pot să evite plata taxelor prin facturarea intenționat eronată a importurilor și exporturilor (declararea unor prețuri și cantități false) și ținerea banilor în paradisuri fiscale, țările în curs de dezvoltare pierzând 875 mld. dolari anual pe această cale;[14]
  • Schimb de neechivalente: fenomen ce are loc din pricina deosebirii de productivitate dintre industria țărilor bogate și a celor sărace, muncitorii din cea din urmă trebuind să depună mult mai multă muncă pentru a produce aceeași marfă produsă cu mult mai puțină muncă vie în țările imperialiste. În 2017 se estimează că schimbul de neechivalente a rezultat în transferul a 2.2 trilioane dolari din țările asuprite către cele imperialiste; [15]

Pe lângă toate aceste modalități, nu trebuie uitat nici ce am menționat anterior, anume că împrumuturile și ajutoarele ajung în buzunarele slugilor țărilor imperialiste, iar economiile țărilor în curs de dezvoltare sunt condamnate la unilateralitate.

Concluzie

Astfel, deși eliminarea datoriilor ar elibera o cantitate imensă de resurse ce pot fi folosite pentru a ameliora situația țărilor sărace, asta nu le va scoate nicidecum din mizerie. Soluția este reprezentată de revoluția antiimperialistă în aceste țări, de acapararea pârghiilor economiei – ce nu poate fi înfăptuită decât obținându-se mai întâi puterea politică – de către muncitorii acelor țări sau de către un front popular al oamenilor muncii, în fruntea căruia să se afle proletariatul. Revoluția va deschide calea către prefacerea revoluționară, socialistă a țărilor ale căror popoare apucă acest drum. Va fi nevoie de înfăptuirea dezvoltării forțelor de producție pe cât posibil prin exploatarea forțelor interne ale fiecărei țări, dar și de alcătuirea unei organizații internaționale antiimperialiste și de ajutor reciproc între țările angajate în lupta pentru eliberare. Desigur, asta nu va asigura independență în fața imperialismului, căci singura cale spre emancipare a muncitorilor va fi spargerea lanțului imperialist mondial și pășirea pe calea socialismului, iar revoluțiile din țările subjugate vor juca un rol semnificativ în săparea temeliilor acestui sistem bazat de exploatarea omului de către om.

[1] Hudson, Michael. Global Fracture, the new international Economic Order. New York, 1977. p.11-12

[2] Jason Hickel, Apartheid in the World Bank and the IMF, 2020

https://www.aljazeera.com/opinions/2020/11/26/it-is-time-to-decolonise-the-world-bank-and-the-imf

[3] IMF, IMF Quotas

https://www.imf.org/en/About/Factsheets/Sheets/2016/07/14/12/21/IMF-Quotas

[4] Enver Hodja, Imperialismul și revoluția, 1978

[5] Washington Post, 2 ian 1966, citat în William Blum, Killing Hope, ed. Zed Books, pg. 136

[6] William Blum, Op.cit, pg. 390

[7] Magdoff, Harry. 1969. The Age of Imperialism. New York: Monthly Review Press

[8] Rob Lyon, The shackles of imperialism. Third-world debt, 2005

https://www.marxist.com/third-world-debt-imperialism140205.htm

[9] Oxfam, IMF paves the way for new era of austerity post-COVID-19, October 2020

[10] Shocking austerity: Greece’s poor lost 86% of income, but rich only 17-20%, 2015

https://www.keeptalkinggreece.com/2015/03/20/shocking-austerity-greeces-poor-lost-86-of-income-but-rich-only-17-20/

[11] Chang, H.J., 2008. Bad samaritans: the myth of free trade and the secret history of capitalism. New York: Bloomsbury Press

[12] Manilla Institute of Political Economy, Lenin’s Imperialism in the 21st century, pg. 35

[13] Christian Aid. 2009. False Profits: Robbing the Poor to Keep the Rich Tax Free. London: Christian Aid.

[14] Zak Cope, The Wealth of (Some) Nations, pg. 19, Pluto Press, 2019

[15] Jason Hickel, Dylan Sullivan & Huzaifa Zoomkawala (2021): Plunder in the Post-Colonial Era: Quantifying Drain from the Global South Through Unequal Exchange, 1960–2018, New Political Economy

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: