Scurtă istorie a sprijinului acordat fasciștilor de către imperialiștii anglo-americano-francezi

O scurtă expunere a legăturilor dintre țările fasciste – Germania și Italia – pe de o parte, și țările imperialiste – SUA, Marea Britanie și Franța – de cealaltă parte este necesară în vederea combaterii mitologiei capitaliste cu privire la caracterul și istoria fascismului. Presa burgheză propagă cu mult zel de câteva decenii încoace ideea că fascismul nu ar împărtăși vreun grad de rudenie cu capitalismul, iar eroii ,,lumii libere”, respectiv SUA, Franța și Marea Britanie, ar fi făcut tot posibilul pentru a elimina pericolul fascismului, în numele democrației și libertății.

Asemenea afirmații nu întrunesc nicio opoziție printre lacheii de azi cu diplomă ce poartă titulatura de ,,istoric”, așa că ne dorim să scoatem de sub preș faptele istorice privitoare la istoria fascismului și să le facem astfel cunoscute cititorului. Expunerea va fi împărțită în trei părți, anume:

  1. Perioada 1933-1939, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
  2. Perioada 1940-1945, în timpul războiului
  3. Sprijinul oferit fasciștilor după încheierea războiului

Partea I. Perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial

Germania s-a numărat printre țările înfrânte în Primul Război Mondial (1914-1918). În consecință, aceasta, prin intermediul tratatului de la Versailles, fusese în teorie îngenuncheată politic și economic de către țările victorioase în frunte cu Anglia și Franța. Germania avea de plătit sume imense sub forma reparațiilor  de război (33 de miliarde de dolari în prețurile din 1920, sau 423 miliarde în prețurile din 2019), armata ei trebuia redusă la un contingent infim (de la 1.9 milioane soldați din vremea Primului Război Mondial la numai 100.000 de ostași), regiunea Rheinland urma să fie demilitarizată, teritorii ale Prusiei au fost date Franței și Poloniei, iar coloniile sale au încăput pe mâna țărilor membre ale Antantei [1].  Prin asemenea măsuri, Marile Puteri imperialiste considerau că Germania nu va mai constitui niciodată o amenințare la adresa sferelor de influență anglo-franceze. Preț de câțiva ani, Germania a avut parte de o criză economică, acompaniată de una din cele mai dezastruoase rate ale inflației din istorie.

Afaceri profitabile în paradisul capitaliștilor

Situația s-a schimbat însă odată ce Statele Unite și-au dat seama că pot scoate profituri fabuloase de pe urma investițiilor făcute pe teritoriul german. Prin intermediul planului Dawes de reconstrucție economică, cantități considerabile de capital american (70% din împrumuturile pe termen lung venind din partea SUA) și-au găsit plasament pe piață (însumând 10-15 mld. mărci pentru investiții pe termen lung și 6 mld. pe termen scurt), astfel că Germania din punctul de vedere al exporturilor și-a revenit în 1927 la nivelul din 1913, înaintea izbucnirii războiului mondial [2]. În perioada interbelică, concerne britanice și americane au format carteluri împreună cu companii germane precum I.G. Farbenindustrie și luaseră ființă bănci cu capital anglo-germano-american precum Schroder Bank, care au jucat un rol important în repunerea pe picioare a industriei germane.

Cu toate acestea, torentul de investiții și-a făcut apariția abia după venirea naziștilor la putere în 1933. Marii industriași și bancheri germani susținuseră financiar partidul nazist chiar înainte de 1933, pentru ca acesta să poată împânzi țara cu propagandă fascistă [3]. În cadrul unei întruniri secrete de la 20 februarie 1933 dintre Hitler și marii capitaliști germani, cel dintâi promisese că va reprima pe comuniști și va interzice sindicatele. Iar de la vorbe s-a trecut la fapte în doar câteva zile! Salariile muncitorilor au fost reduse în proporție de 25-40%, partidul comunist și partidul social-democrat au fost interzise, taxele au fost reduse pentru păturile înstărite, iar cei mai bogați 5% din germani au acaparat încă 15% din veniturile naționale ale țării în contrast cu perioada pre-hitleristă [4]. Grevele au fost interzise, iar muncitorii ,,nu erau cu aproape nimic superiori șerbilor, fiindu-le interzis nu numai să facă grevă, ci și să se mute la alt loc de muncă și fiind forțați să muncească cu o intensitate sporită”[5]. Thomas Piketty, în cartea sa, Capitalul în secolul XXI, ne oferă statistici cu privire la inegalitatea economică din Europa secolului XX, unde putem observa cu ușurință schimbările radicale survenite în Germania ajunsă sub conducere nazistă (1933-1945)

Inegalitatea economică din Europa, secolele XX-XXI

Nu-i de mirare, luând în considerare cele menționate anterior, că marile companii americane, precum IBM, ITT, Ford, General Motors și Coca Cola n-au întârziat în a își plasa capitalurile în Germania nazistă. La toate acestea se mai pot adăuga și simpatiile unor mari capitaliști americani pentru Hitler, cu care împărtășeau sentimente antimuncitorești și antisemite. De pildă, Henry Ford și-a exprimat admirația pentru Hitler și a mers până la a scrie și distribui cărți îndreptate împotriva evreilor, printre care menționăm ,,The International Jew: The World’s Foremost Problem”, al cărei autor este însuși Ford, și ,,Protocols of the Elders of Zion”. În cartea sa, intitulată ,,IBM and the Holocaust”, Edwin Black descrie simpatiile directorului IBM, Thomas Watson, pentru Hitler și întrunirile dintre aceștia, precum și investițiile companiei ce au dus la crearea unei firme subsidiare în Germania, respectiv Dehomag. General Motors acaparase cel mai mare producător de mașini din Germania, Opel, iar Ford deschisese propria fabrică în Koln. Profiturile fabuloase (ridicate la sume de zeci de milioane de dolari anual) au determinat pe directorul General Motors, Knudsen, să numească Germania nazistă ,,miracolul secolului XX”[6].


Toate aceste companii americane au alimentat mașinăria de război a lui Hitler. Texaco și Standard Oil au oferit naziștilor cantități imense de gaz (de care Germania ducea lipsă) și diesel și au ajutat concernul I.G. Farben să dezvolte combustibil sintetic ce venea ca o alternativă la petrol. Albert Speer, ministru al înarmării și producției de război pentru al Treilea Reich, a declarat după cel de-al doilea Război Mondial că, fără combustibilul sintetic provenit de la firmele americane, Hitler nu ar fi luat în considerare ideea invadării Poloniei [7].

Alte exemple grăitoare în această direcție ni le oferă ITT, care a vândut naziștilor echipamente sofisticate de comunicații, cu ajutorul cărora naziștii au spart codurile diplomatice americane în timpul războiului [8]. Opel a construit motoare pentru avioane nemțești, iar întreprinderea Ford din Germania se îndeletnicea în principal cu producția de camioane pentru armata nazistă. De asemenea, ambele s-au ocupat cu producția de tancuri, estimându-se că, la un moment dat, General Motors și Ford erau responsabile pentru jumătate din producția germană de tancuri! [9].

Politica împăciuitoare a anglo-francezilor față de Hitler și Mussolini

Sprijinul economic nu a constituit singura formă la care au recurs imperialiștii în relațiile lor cu Germania și Italia. O analiză amănunțită a evenimentelor importante ce au avut loc în perioada interbelică dovedește că Marea Britanie și Franța au închis ochii în fața fiecărui exemplu de agresiune fascistă, lăsând astfel cale liberă lui Hitler să își atingă scopurile. De asemenea, după cum se va vedea mai jos, cele două mari puteri europene au respins toate apelurile Uniunii Sovietice la formarea unui front comun împotriva nazismului. Conform istoricului Frederick Lewis Schuman, marile puteri au fost supuse la opt teste înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, teste în care acestea puteau demonstra că se situează împotriva fascismului, reacțiunii; la fiecare test, Marea Britanie și Franța au eșuat lamentabil. [10]

Să luăm fiecare test în parte:

1) cucerirea Manciuriei de către Japonia în septembrie 1931. În ciuda văditei agresiuni japoneze asupra Chinei, Japonia nici măcar nu a fost dată afară din Liga Națiunilor, ci a părăsit-o ea în 1933, iar sancțiuni împotriva ei nu au fost impuse în ciuda stăruințelor din partea Chinei.

2) anularea unilaterală a tratatului dela Versailles de către Hitler în februarie-martie 1935 prin sporirea producției de armament. Nu numai că marile puteri capitaliste nu au avut mare lucru de zis, dar Anglia chiar a încheiat un acord naval cu Germania la 18 iunie 1935, prin care cea din urmă putea deține puțin peste o treime din flota Angliei din punct de vedere al tonajului și putea avea la fel de multe submarine precum Anglia. [11]

3) invazia italiană asupra Abisiniei (Etiopia) în octombrie 1935. Nici Italia nu a fost dată afară din Liga Națiunilor, iar Chamberlain, premierul Angliei, și Laval, premierul Franței, au încercat să saboteze impunerea de sancțiuni Italiei [12]. Uniunea Sovietică a protestat în cadrul Ligii Națiunilor împotriva agresiunii italiene asupra Etiopiei, care atunci era și ea membră a ligii, iar Viaceslav Molotov declarase încă de pe atunci că războiul italo-abisinian constituie germenele unui nou război mondial (V. M. Molotov, Articles and Speeches, 1935-1936, p. 177). Sub presiunea altor membre ale ligii, sancțiuni au fost impuse, dar acestea nu au afectat aprovizionarea Italiei cu produse strategice, cum ar fi petrol sau oțel.

4) militarizarea Rheinlandulului de către hitleriști în martie 1936, ce a atras doar mici proteste în presa occidentală, dar nu a fost vorba de vreo sancțiune asupra Germaniei.

5) răscoala generalilor reacționari din armata Spaniei în frunte cu fascistul Francisco Franco în iulie 1936, care a dus la dezlănțuirea unui război civil ce avea să dureze mai bine de doi ani. Italia și Germania au intervenit de partea fasciștilor spanioli cu arme și sute de mii de soldați, pe când republica spaniolă, guvernul legitim al Spaniei, a fost sprijinită doar de Uniunea Sovietică și Mexic. În acest caz, Marea Britanie și Franța, la propunerea celei din urmă, au adoptat o politică de ,,neintervenție” si au format un comitet internațional al cărei scop să fie asigurarea că nicio țară membră a acestui comitet nu ridică nici un deget în sprijinul vreunei tabere din cadrul conflictului. Deși URSS a făcut parte din acest comitet, ea a oferit pe cale clandestină ajutor republicii: a trimis 800 avioane, 362 tancuri, 500.000 puști și alte echipamente, iar, pe lângă arme, 2.000 voluntari sovietici au luptat de partea republicii, incluzând sute de specialiști ai armatei Roșii. Sindicatele sovietice au strâns zeci de milioane de ruble, alături de haine și mâncare ce au fost trimise Spaniei.[13] De asemenea, comuniști din toate țările s-au adunat pentru a forma Brigăzi Internaționale de voluntari care au luptat de partea guvernului, însumând în jur de 35.000 de oameni.[14] Mai trebuie menționată aici și semnarea tratatului de prietenie și colaborare dintre Anglia și Italia fascistă la 16 aprilie 1938, ratificarea căruia avea drept condiție respectarea planului comitetului neintervenționist: anume retragerea din război a 10.000 de combatanți străini de partea republicii spaniole (care mai era apărată de 12.000 de voluntari în 1938) și a unui număr proporțional de combatanți străini de partea fasciștilor (al căror număr se ridica la 130.000 de soldați, printre care 100.000 aparțineau Italiei, ceea ce ar fi însemnat retragerea a 80.000 de italieni conform planului). Până la urmă, Marea Britanie s-a mulțumit cu retragerea a numai 10.000 de ostași italieni pentru cei 10.000 de voluntari antifasciști retrași, ratificând astfel tratatul de colaborare la 16 noiembrie 1938.[15]

6) Invazia japoneză asupra Chinei din iulie 1937 a constituit al șaselea test, care, la fel, nu a trezit vreun sentiment de revoltă în inimile cercurilor capitaliste.

7) Ocuparea Austriei de către naziști în martie 1938 n-a întâlnit decât câteva cuvinte de ocară din partea unor politicieni britanici.

8) Campania hitleristă împotriva Cehoslovaciei. După cum se știe, Anglia și Franța s-au întrunit cu Germania și Italia la München în 29-30 septembrie pentru a își da acordul, fără să simtă nevoia de a se consulta cu cehoslovacii sau cu sovieticii, la dezmembrarea Cehoslovaciei, împărțirea teritoriilor ei între Germania și Polonia și transformarea Slovaciei într-un stat satelit al Germaniei. URSS, legată de Cehoslovacia printr-un tratat de ajutor reciproc, s-a oferit să apere pe cale armată Cehoslovacia și a apelat la Franța, legată și ea printr-un asemenea tratat de cehoslovaci, să se alăture sovieticilor și să participe la o convenție militară care să stabilească numărul de divizii puse de cele două țări la dispoziția Cehoslovaciei. Ministrul de externe francez, Bonnet, nu a adus la cunoștința guvernului francez apelul la colaborare din partea sovieticilor pentru a fi dezbătut, ajungând după aceea în discursurile sale la a face Uniunea Sovietică responsabilă pentru trădarea Cehoslovaciei la München de către Marea Britanie și Franța. [16]

Desigur, la aceste opt teste ar mai trebui adăugate încă două, anume: invazia italiană asupra Albaniei la 7 aprilie 1939, ocuparea Albaniei fiind recunoscută de toate puterile imperialiste în frunte cu Anglia și Franța. Uniunea Sovietică a fost singura putere care nu a recunoscut drept legitim acest act de agresiune [17].

Ultimul test, ultima șansă de salvgardare a Europei de războiul iminent

Alarmată de situația gravă în care se afla Europa la acel moment, Uniunea Sovietică a propus la 17 aprilie 1939 ca:

  1. URSS, Marea Britanie și Franța să semneze un pact tripartit de ajutor reciproc;
  2. Cele trei țări să țină o convenție militară în care să fie stipulate măsurile luate în cazul unei agresiuni, precum și contingentul militar pus ce trebuie mobilizat;
  3. Garantarea independenței tuturor statelor vecine cu Uniunea Sovietică [18]

Această propunere constituie începutul tratativelor duse între Anglia, Franța și URSS în legătură cu stăvilirea agresiunii fasciste, tratative ce au fost sabotate la fiecare pas de anglo-francezi.

În primul rând, capitaliștii anglo-francezi nu erau de acord cu semnarea unei convenții militare alături de pactul tripartit, susținând că asta ar lua mult prea mult timp, într-o perioadă în care fiecare oră devenise prețioasă pentru a stabili un cordon de securitate antifascist. Sovieticii au susținut, pe bună dreptate, că fără măsuri concrete din punct de vedere militar, pactul de ajutor reciproc nu avea vreo semnificație, aceștia dând chiar exemplul pactului de ajutor dintre Franța și Cehoslovacia ce nu dusese la nimic din cauza refuzului francezilor de a lua parte la o convenție militară alături de Uniunea Sovietică și Cehoslovacia.

În al doilea rând, britanicii în răspunsul dat sovieticilor la 8 mai 1939, au venit cu propunerea ca URSS să ofere ajutor unilateral Poloniei, Turciei, României, Greciei și Belgiei în cazul unei agresiuni asupra lor, fără ca acestea, sau Marea Britanie și Franța, să fie obligate să sprijine Uniunea Sovietică în cazul unei agresiuni asupra ei. [19]

La insistențele sovieticilor, Marea Britanie și Franța și-au dat acordul cu privire la semnarea unei convenții militare și la trimiterea unor delegații la Moscova pentru a duce tratative. Amintindu-ne de argumentele anglo-francezilor cu privire la prețuirea puținului timp rămas, n-are decât să ne consterneze faptul că delegațiile au plecat de la Londra pe 5 august NU cu avionul, NICI cu un crucișător de mare viteză, ci cu un vapor de marfă căruia i-a luat 5 zile pentru a ajunge în URSS! [20] Francezii au trimis o delegație în frunte cu generalul Doumenc, iar britanicii o delegație condusă de amiralul Reginald Plunkett-Ernie-Erle-Drax. Spre surpriza sovieticilor, delegația franceză avea numai împuternicirea de a discuta probleme militare, iar cea britanică nu avea niciun soi de împuternicire din partea guvernului său! [21] Asta în timp ce delegația sovietică era alcătuită din figuri importante precum Voroșilov, Kuznețov și Loktionov, cu împuternicirea de a semna tratate. Totuși, tratative politice și militare au început să fie duse la Moscova. În vederea combaterii unei agresiuni armate, Uniunea Sovietică era gata să intervină în sprijinul aliaților și țărilor cărora le era garantată independența cu 136 divizii, 10.000 de tancuri și 5.000 de avioane, iar Marea Britanie declarase că va contribui cu..șase divizii, una mecanizată și cinci de infanterie![22]

Un punct în jurul căruia au avut loc controverse în timpul tratativelor a fost cererea lui Voroșilov la 14 august ca, în vederea unei apărări eficiente a țărilor cărora urma să le fie garantată independența de către cele trei puteri, Armatei Roșii să îi fie permis să pătrundă pe teritoriul Poloniei și României și să combată agresorul de acolo. Astfel, aliații se puteau asigura că România și Polonia nu vor cădea pe mâinile naziștilor. Delegațiile franceză și britanică, chiar dacă nu au fost de acord cu propunerea, au adus-o totuși la cunoștința propriilor guverne pentru a afla care este poziția acestora. După o săptămână de așteptare a unui răspuns ce nu avea să vină, delegația sovietică a hotărât să întrerupă tratativele duse până la acel moment. [23]

Judecând după cele expuse mai sus, putem conchide că americanii, britanicii și francezii nu aveau nicio intenție în a combate fascismul, ba chiar l-au ajutat pe Hitler, atât direct cât și indirect, pe cale economică și politică, să pornească cel de-al Doilea Război Mondial. Grăitoare în acest sens sunt și declarațiile făcute de secretarul pe relații externe al Angliei, Lordul Halifax, într-o conversație cu Hitler pe 19 noiembrie 1937:

,,el și alți membri ai guvernului britanic știau foarte bine că Führerul a înregistrat multe succese.. După ce a distrus comunismul în țara sa, îi blocase drumul acestuia din urmă spre Europa de Vest și, prin urmare, Germania era îndreptățită să fie considerată bastion al Occidentului împotriva bolșevismului.”

(‘Documents on German Foreign Policy: 1918-1945’, Series D, Volume 1; London; 1954; p. 55).
 

Astfel, cercurile imperialiste occidentale își puneau speranțele în posibila îndreptare a Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice, iar, abia după ce cele două țări își seacă puterile în război, să intervină și Anglia, Franța și SUA pentru a transforma țările beligerante în noi piețe de desfacere și surse de materii prime puse la dispoziția marilor companii. Acțiunile guvernanților occidentali în preajma războiului, chiar dacă pot părea absurde, au avut sens dacă le privim prin prisma instinctului de clasă burghez, ce îi determina pe aceștia să facă tot posibilul pentru a elimina pericolul nr. 1 la adresa sistemului capitalist mondial de la acea vreme, anume Uniunea Sovietică. A fost vorba însă numai de un instinct și nu de prea multă chibzuială, căci anglo-francezii n-au reușit decât să își creeze un dușman imperialist de temut, care amenința să înghită toate averile acestora.

Partea a doua a articolului va trata istoria sprijinului oferit de imperialiști Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[1] Patrick J. Kiger, The Treaty of Versailles Punished Defeated Germany With These Provisions, 2019

https://www.history.com/.amp/news/treaty-of-versailles-provisions?fbclid=IwAR3xkL_vkmYmathlELodLSkp70q2rhHhsTZlrISsSNJdoamVLniJLAc2gXs

[2] Soviet Information Bureau, Falsificators of History, 1948, p. 9

[3] Parenti, Michael. Blackshirts & Reds. San Francisco: City Lights Books, 1997, p. 18

[4] Simon Kuznets, „Qualitative Aspects of the Economic Growth of Nations,” Economic Development and Cultural Change, 5, no. 1, 1956, 5-94., citat în Michael Parenti, ibid., pg. 21

[5] Mark Pendergrast, For God, Country, and Coca-Cola: The Unauthorized History of the Great American Soft Drink and the Company that Makes It (New York 1993), p. 221.

[6] Charles Higham, Trading with the Enemy: An Expose of The Nazi-American Money Plot 1933-1949 (New York 1983), p. 163.

[7] Michael Dobbs, „US Automakers Fight Claims of Aiding Nazis,” The International Herald Tribune, 3 December 1998.

[8] Charles Higham, Op. cit, p. 112.

[9] Pauwels, Jacques R. Review of Profits “Über Alles!” American Corporations and Hitler, by Edwin Black, Walter Hofer, Herbert R. Reginbogin, Reinhold Billstein, Karola Fings, Anita Kugler, and Nicholas Levis. Labour / Le Travail 51 (2003): 223–49, p. 11

[10] Schuman, Frederick L. Soviet Politics. New York: A.A. Knopf, 1946, p. 275

[11] Maisky, Ivan. Who Helped Hitler?  Hutchinson & Company, 1962, p. 64.

[12] Maisky, Ivan, ibid., p. 33.

[13] International Solidarity with the Spanish Republic: 1936-1939′, Moscow, 1976 – Keesing’s Contemporary Archives

[14] Hugh Thomas: ‘The Spanish Civil War’; London; 1977; p. 982

[15] Maisky, Ivan, op. cit, p. 45-47.

[16] Maisky, Ivan, op. cit, p. 82.

[17] Myrdal, Jan, and Gun Kessle. Albania Defiant. New York: Monthly Review Press, 1976, p. 120-121

[18] Maisky, Ivan, op. cit, p. 119.

[19] Soviet Information Bureau, op.cit, p. 33

[20] Maisky, Ivan, op. cit, p. 166.

[21] A.I. Poltorak, De la Munchen la Nurnberg, Editura politică, București 1963, p. 110

[22] Soviet Information Bureau, op.cit, p. 37

[23] Maisky, Ivan, op. cit, p. 176.

Un gând despre „Scurtă istorie a sprijinului acordat fasciștilor de către imperialiștii anglo-americano-francezi

Comentariile sunt închise

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: