Scurtă istorie a sprijinului acordat fasciștilor de către imperialiștii anglo-americano-francezi (II)

Puteți citi partea I a seriei de articole aici

Partea a II-a. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Al doilea război mondial a început oficial pe 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană asupra Poloniei. Disputa germano-polonă a fost dusă în jurul chestiunii cedării orașului Danzig Germaniei. Firește, nu putem atribui acestei dispute rolul principal în pornirea războiului cum nu putem pune pe seama asasinării lui Franz Ferdinand atragerea țărilor în prima conflagrație mondială din istorie. Motivele naziștilor erau clare și decurgeau nu numai din spusele lor, ci în principial din faptul că Germania nazistă reprezenta o țară imperialistă, care prin excelență urmărea extinderea sferei sale de influență, înrobirea popoarelor și acapararea de piețe și materie primă. Din moment ce lumea a fost împărțită între marile puteri capitaliste de la începutul secolului XX, era normal ca orice încercare de atunci și până în prezent a vreunei puteri de a se extinde rezulta într-un război de mari proporții. Când ne uităm înapoi la evenimentele premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, este evident că toate acestea au constituit pregătirea terenului pentru începerea conflagrației mondiale și nu evenimente izolate.

Hitler își făcuse cunoscute ambițiile încă din 1925, când scria despre cum naziștii trebuie să modifice politica externă germană, să conducă poporul german nu spre Sud sau Vest, ci spre Est, având în vedere cucerirea Rusiei și a țărilor vecine ei. [1] Cercurile anglo-franceze luaseră seama de acest lucru și, după cum se pare, o parte a burgheziei britanice, reprezentată de Chamberlain și Halifax, chiar și își dăduse consimțământul cu privire la anexarea de către Germania a unor regiuni de la est, atâta timp cât anexiunile se vor face pe o cale mai mult sau mai puțin pașnică. Ne stau mărturie în acest sens declarațiile lordului Halifax făcute într-o conversație cu Hitler:

,,Toate celelalte probleme pot fi caracterizate ca fiind legate de schimbări în ordinea europeană, schimbări care mai devreme sau mai târziu vor avea loc. Unele din aceste probleme sunt legate de Danzig, Austria și Cehoslovacia. Anglia este interesată doar ca aceste schimbări să fie efectuate printr-o evoluție pașnică, astfel încât să se evite metodele care pot provoca convulsii ulterioare, nedorite fie de Fuehrer, fie de alte țări.”

The Record of a conversation between the Fuehrer and Reichskanzler and Lord Halifax, in the presence of the Reichsminister of Foreign Affairs, in Obel’salzberg, Nov. 19, 1937, from the Archives of the German Ministry of Foreign Affairs.

– The Record of a conversation between the Fuehrer and Reichskanzler and Lord Halifax, in the presence of the Reichsminister of Foreign Affairs, in Obel’salzberg, Nov. 19, 1937, from the Archives of the German Ministry of Foreign Affairs.

Începutul războiului ciudat și conflictul dintre Finlanda și URSS

Marea Britanie și Franța au fost atrase imediat în război din cauza faptului că asiguraseră independența Poloniei, care de la 1 septembrie ajunsese să fie amenințată de invazia germană. Totuși, acesta a fost numai începutul a ceea ce la acea vreme primise în presă denumirea de “the phoney war” (războiul ciudat), întrucât, deși Franța și Anglia declaraseră război Germaniei, nu a avut loc preț de câteva luni nicio luptă între cele două tabere și niciun sprijin nu a fost oferit Poloniei.

De fapt, chiar și în asemenea momente, cercurile politice anglo-franceze sperau să poată îndrepta ascuțișul mașinii de război naziste spre URSS. În timpul războiului dintre Finlanda și Uniunea Sovietică, acestea s-au grăbit să dea afară URSS din Liga națiunilor – lucru la care nu au recurs în cazul Germaniei, Italiei sau Japoniei când acestea au comis agresiuni – în ciuda faptului că războiul a început din cauza negocierilor eșuate între guvernele celor două țări și atacului finlandez de la graniță din 26 noiembrie 1939, atac ce s-a soldat cu uciderea a trei soldați și a unui ofițer de partea sovieticilor [2]. Agresiunea finlandeză a fost admisă drept cauză a războiului chiar și de Churchill, care nu a fost recunoscut pentru vreun soi de simpatie pentru socialism sau Uniunea Sovietică. [3] Pe lângă excluderea din ligă, Marea Britanie și Franța au trimis armament și trupe Finlandei, având drept scop principial nu pe cel de a proteja Finlanda, ci de a pătrunde pe teritoriul URSS. Henri de Kerillis, un politican francez de atunci, descrie planul anglo-francez în cartea sa, ,,De Gaulle, Dictateur”, în felul următor:

,,Conform acestui plan, ale cărui caracteristici principale mi le-a explicat Paul Reynaud [pe atunci membru al guvernului francez – Ed.] într-o scrisoare care este în posesia mea, corpul expediționar motorizat, după ce va ajunge în Finlanda prin Norvegia, va dispersa rapid hoardele dezorganizate ale Rusiei şi va mărșălui spre Leningrad”

Henri de Kerillis, De Gaulle, Dictateur’. Montreal, Edition Beauchemin, 1945, pp. 363-364.

Mai mult decât atât, generalul francez Gamelin plănuia în 1940 să coordoneze atacul dinspre Finlanda cu o eventuală bombardare a orașelor Baku și Batumi de către anglo-francezi.[4]

Planurile guvernanților anglo-francezi au fost date peste cap odată cu semnarea păcii dintre URSS și Finlanda la 12 martie 1940, iar ,,războiul ciudat” s-a încheiat odată cu invazia germană asupra Franței și Țărilor de jos pe 10 mai 1940. Parisul este ocupat pe 14 iunie, Europa de Vest ajungând din acel punct sub jugul fascismului.

Operațiunea Barbarossa și problema Lend-Lease-ului

La 22 iunie 1941, Germania încalcă prevederile pactului de neagresiune semnat cu Uniunea Sovietică prin invadarea acesteia din urmă în cadrul operațiunii Barbarossa. Toate țările fasciste s-au alăturat Germaniei pe drumul de mult fixat de Hitler, anume subjugarea popoarelor din Est. Trebuie însă menționat că această dorință de subjugare nu era produsul nebuniei naziștilor, ci decurgea din interesele imperialismului german de a acapara noi piețe, de a pune mâna pe resursele naturale și umane abundente ale Uniunii Sovietice.

Mult tapaj se face pe tema sprijinului acordat de aliații occidentali Uniunii Sovietice, sprijin ce se consideră astăzi ca fiind factorul determinant în înfrângerea hitleriștilor. Să analizăm însă faptele: istoricul Pawels susține că ajutorul american dat prin intermediul Lend Lease (programul de împrumut și închiriere), care nu a venit mai devreme de 1942, nu a reprezentat mai mult de 4-5% din totalul producției de război sovietice, sprijin ce a fost anulat de altfel prin forța opusă exercitată de afacerile americane din Germania, ce nu numai că au rămas chiar și după intrarea Statelor Unite în război, dar s-au și extins în țările ocupate de nemți (vom reveni asupra acestui punct mai jos) [5]. Conform istoricului D.F. Fleming, aproape tot armamentul folosit de sovietici a rezultat din fabricație proprie, anume: 92.5% din avioane, 91.5% din tancuri, 98.5% din artilerie, 95.5% din obuze, 100% din puști au fost produse în URSS. [6] Armamentul livrat nu a constituit obiectul unui act de caritate, URSS trebuind să plătească pentru el în aur și alte materii prime, anume 40 tone de aur până în 1943, 300.000 tone de crom și 32.000 tone de mangan.

Constatăm de asemenea cu privire la acest ajutor că a fost oferit aliaților Statelor Unite în proporții necorespunzătoare cu participarea acestora la război. Astfel, URSS a primit numai un sfert din cantitatea de materiale primită de Marea Britanie, deși eforturile britanice de război au constituit numai o zecime din contribuția sovietică. [7] Materialele aduse de aliații anglo-americani nu numai că au fost livrate cu mari întârzieri, dar au și fost de proastă calitate. Deși Uniunea Sovietică se afla într-o perioadă foarte dificilă în 1941, doar 0.1% din materialele oferite de americani drept sprijin aliaților au luat drumul spre URSS [8], din cele 600 de tancuri și cele 750 de avioane promise de americani ajungând numai 182, respectiv 204.[9] Din cele 711 avioane trimise de britanici sovieticilor în 1941, 700 erau deja învechite (marca Kittyhawk, Tomahawk și Hurricane) și numai 11 avioane erau de o calitate comparabilă cu avioanele sovietice și nemțești de la acea vreme (de tip Airacobra). [10]

Invenții militare care ar fi putut ameliora situația de pe frontul de Est, printre care menționăm radarul și anumite dispozitive pentru atingerea precisă a obiectivelor au fost ascunse de sovietici. [11] În relație cu cele relatate până acum, putem aminti de două momente de sinceritate venite din partea politicienilor americani de la acea vreme. În primul rând, îl avem pe președintele american Herbert Hoover, care a declarat că URSS oprise înaintarea germanilor încă înainte ca livrările de armament să îi fi parvenit.[12]

În al doilea rând, avem declarația senatorului Truman – care urma să președinte al Statelor Unite în aprilie 1945 -, ce dezvăluie adevăratul scop al anglo-americanilor:

,,Dacă vedem că germanii câștigă, trebuie să îi ajutăm pe ruși; dacă rușii sunt victorioși, trebuie să îi ajutăm pe germani, așa încât aceștia să se ucidă între ei cât mai mult cu putință”

New York Times, June 1941

Ajutorul cel mai semnificativ oferit sovieticilor a constat în livrarea de camioane (400.000) și alimente (15% din carnea la conservă de care dispunea Uniunea Sovietică a fost adusă din SUA).

Putem vedea din cele expuse că imperialiștii occidentali nu au tratat niciodată URSS ca pe un aliat, iar sprijinul oferit, chiar dacă nu a fost neglijabil, nu a reprezentat factorul primordial care a dus la victoria sovietică pe frontul estic.

Războiul, o bună perioadă pentru afaceri

Al doilea război mondial s-a soldat nu numai cu zeci de milioane de morți, ci și cu profituri fabuloase înregistrate de companiile americane care nu au fost închise odată cu intrarea Statelor Unite în război. Acestea au putut exploata mii de prizonieri de război aduși din Europa de Est și URSS și puși la muncă forțată. La dispoziția întreprinderii Ford din Koln au fost puși mii de oameni obligați să muncească preț de 12 ore pe zi de luni până sâmbătă fără să primească salariu. Coca-Cola a folosit de asemenea prizonieri de război pentru fabricile sale producătoare de Fanta. Aceste mari companii și-au extins afacerile în țările ocupate de naziști; avem exemplul lui Ford, care a construit o fabrică de tancuri în Algeria. [13]

Charles Higham descrie măsura în care ITT a contribuit la producția de război a Germaniei naziste după ce aceasta a declarat război Statelor Unite:

,,După Pearl Harbor, armata, marina și forțele aeriene germane au contractat cu ITT pentru fabricarea de telefoane, dispozitive de avertizare împotriva raidurilor aeriene și radare… În plus, ITT a furnizat ingrediente pentru fabricarea rachetelor ce au fost lansate asupra Londrei, celule cu seleniu pentru redresoare, echipamente radio de înaltă frecvență.”

Higham, Trading With the Enemy, p. 99

Toate aceste companii nu numai că nu au fost sancționate aspru pentru colaborarea lor cu naziștii, dar chiar au fost compensate pentru daunele provocate fabricilor acestora de către bombardamentele anglo-americane. Astfel, ITT a primit 27 de milioane de dolari, iar General Motors a primit 33 milioane de dolari. [14]

Întârzieri criminale legate de deschiderea celui de-al doilea front

Problema deschiderii unui al doilea front împotriva fasciștilor a fost pusă în discuție în 1942, iar hotărârea de a deschide frontul a fost luată în timpul unei vizite făcute de Molotov la Londra în luna iulie a acelui an. Un al doilea front ar fi putut atât să ușureze situația sovieticilor în Est, cât și să împresoare inamicul, forțându-l să își împartă forțele și resursele între cele două fronturi.

Într-o telegramă trimisă de Stalin lui Churchill la 13 august 1942, cel dintâi exprimase indignarea guvernului sovietic provocată de refuzul lui Churchill de a își respecta angajamentul pe considerentul că ar fi imposibilă deschiderea frontului în Vest. Din moment ce forțele nemților erau concentrate în Est la acel moment, guvernul sovietic considera că anul 1942 constituia momentul cel mai prielnic pentru o ofensivă a aliaților. [15] Într-adevăr, fasciștii mobilizaseră pentru operațiunea Barbarossa 217 divizii și 20 de brigăzi, absența celui de-al doilea front permițând Germaniei să își păstreze mai puțin de 20% din forțe în țările ocupate de aceasta [16]. Roosevelt, venind în apărarea premierului Angliei, a susținut că cel de-al doilea front deja ar fi fost deschis de britanici în Africa, unde aceștia erau angajați în lupta împotriva lui Rommel; acest argument însă nu l-a înduplecat pe Stalin, căci Rommel dispunea de numai trei divizii, două de tancuri și una de infanterie, contingent ce nu ar fi putut juca un rol esențial pe niciun teatru de război. Astfel, reținerea acestuia în Africa de către britanici nu contribuia cu prea mult pe plan mondial. [17]

Deschiderea frontului a întârziat cu 18 luni, fiind înfăptuită abia la 6 iunie 1944, anume odată cu debarcarea trupelor anglo-americano-canadiene în Normandia, la mult timp după ce deja Uniunea Sovietică dovedise că fusese capabilă de a înfrunta țările fasciste de una singură. Probabil că frontul a fost deschis pentru a nu permite URSS să avanseze până în Europa de Vest, ce se considera că ar fi fost echivalent cu răspândirea comunismului pe tot continentul. Dar chiar și în perioada debarcării, forțele germanilor erau concentrate încă în Est. 228 divizii și 28 brigăzi luptau împotriva sovieticilor, pe când forțele aliate în Franța aveau de-a face cu numai 58 de divizii, dintre care 18 erau încă în curs de formare. [18]

O asemenea întârziere din partea aliaților anglo-americani nu a putut decât să ducă la pierderea a milioane de vieți, care ar fi putut fi salvate în cazul în care cei dintâi și-ar fi respectat promisiunile.

Vom continua seria de articole cu partea a treia, în care vom ilustra felul în care Statele Unite, Marea Britanie și Franța au oferit sprijin fasciștilor chiar și după încheierea războiului.

[1] A. Hitler, Mein Kampf, Munich 1936, p. 742

[2] The Development of Finnish-Soviet Relations of 1939″;Helsinki 1940; p. 70-71

[3] W. S. Churchill: ‘The Second World War’, Volume 6: ‘Triumph and Tragedy’; London; 1954; p. 317-18

[4] Soviet Information Bureau, Falsificators of History, 1948, p. 48

[5] Pauwels, Jacques R. Review of Profits “Über Alles!” American Corporations and Hitler. Labour / Le Travail 51 (2003): 223–49, p. 235

[6] citat în Rajani Palme Dutt, Problems of Contemporary History, New York 1963, p. 49

[7] William Z. Foster, Istoria celor trei internaționale, New York 1955, p. 505

[8] M.I. Frolov, Vain attempts against belittling the role of the USSR in the defeat of Nazi Germany

[9] Mikhail Baryatinsky, Lend-Lease tanks in battle

[10] Oriental Review, WWII lend-lease: was the US aid that helpful?

https://orientalreview.org/2015/05/12/wwii-lend-lease-was-the-us-aid-helpful-enough-i/

[11] William Z. Foster, op.cit., p. 505

[12] New York Times, 10 februarie 1951

[13] Pauwels, Jacques R., op.cit, p. 243

[14] Michael Parenti, Blackshirts and Reds, City Lights Books San Francisco, p. 19

[15] Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al URSS cu Președinții SUA și cu Primii Miniștri ai Marii Britanii din Timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, vol. I, Editura de stat pentru literature politică, București 1958, p. 71

[16] Zhukov, Georgii. Memoirs of Marshal Zhukov. London: Cape, 1971, p. 363

[17] Delbars, Yves. The Real Stalin. London, Allen & Unwin, 1951, p. 323

[18] Sharma, D.C. “FACT AND FICTION ABOUT THE SECOND FRONT IN EUROPE.” Proceedings of the Indian History Congress 50 (1989): p. 787. http://www.jstor.org/stable/44146134.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: